Serena zăcea în pat, cu ochii fixați pe tavan, nemișcată. Strălucirea palidă a lunii se strecura prin perdele, scăldând camera într-o lumină argintie.

Trecuse bine de miezul nopții, iar în casă se așternuse o tăcere deplină, dar somnul refuza să o cuprindă, căci mintea îi era un vârtej.

Corpul îi era epuizat — fiecare mușchi o durea din cauza haosului de peste zi — dar mintea? Mintea ei era comple