Lara.

Kian și cu mine stăm întinși pe pat, unul în fața celuilalt. Fiul meu nu vorbește, ci se uită fix la mine. Și eu fac același lucru. Ochii albaștri și limpezi îmi amintesc atât de mult de cineva pe care nu l-am mai văzut de când ne-a lăsat în rezervă.

— Ești bine? îl ating ușor pe nas, iar el zâmbește blând. Mă întreb ce o fi acum în mintea lui micuță.

— O să vină tati? șoptește el, înfășurân