Încăperea este prea tăcută.

Nu acel gen de tăcere pașnică — ci genul sufocant, cel care îți apasă pe craniu până când simți că vrei să urli doar ca să demonstrezi că încă exiști.

Sunt ghemuită la perete, cu lanțurile înfigându-mi-se în încheieturi. Pielea este carne vie, roasă până la o usturime care arde de fiecare dată când tresar, dar partea bună este că sunt din fier, și nu din argint. Podeaua