Nu mă mișc.

Nu clipesc.

Nu respir dracului.

Coloana mea e presată de scoarța alunecoasă a trunchiului copacului, cu degetele încleștate atât de strâns de marginea bazei pline de mușchi încât s-ar putea la fel de bine să se rupă. Pieptul mă mănâncă de nevoia de a trage o gură de aer, dar nu îndrăznesc. Nu după ce am auzit cum s-a rupt nenorocita aia de creangă.

Noroiul îmi îmbibă genunchii blugilor