Declan

M-am întors după câteva minute.

— Unde a dus-o? am întrebat-o.

Vocea mi-era plată acum. De un calm mortal. Genul de calm care venea exact înainte de ceva ireversibil.

S-a uitat la mine, cu ochii mari și îngroziți.

— Nu... nu știu, a șoptit ea. Jur. Nu știu.

Am făcut un pas mai aproape.

Fiecare instinct îmi spunea că minte. Sau mai rău — că nu mințea, iar adevărul era cumva și mai periculos