Declan

Nu s-a mai uitat la mine.

Nici când a făcut un pas înapoi.

Nici când a tras în piept o gură de aer care părea să o doară.

Nici când s-a întors spre mormanul mic de haine împăturite îngrijit pe scaun.

Am rămas unde eram — cu mâinile pe lângă corp, cu maxilarul încleștat, cu fiecare mușchi tensionat în efortul de a nu mă întinde după ea. Camera părea că se micșorează, ca și cum tot oxigenul e