Perspectiva Viviannei

Ei cred că eu sunt monstrul. Poate că sunt.

Camera în care m-au încuiat este liniștită. Prea liniștită. Niciun pas. Niciun strigăt. Doar bâzâitul slab al becului vechi care se leagănă deasupra capului meu. I-am numărat clipirile timp de ore întregi. Douăzeci și trei acum. Poate douăzeci și patru. Am pierdut șirul când pieptul a început să mă strângă prea tare ca să mă mai pot