Harper

Ronan stă sprijinit de ușa apartamentului meu când ajung acasă, cu mânecile hanoracului suflecate pentru a lăsa la vedere tatuajele care îi acoperă brațele. Are un desen nou. Din nou.

„Nu trebuia să-ți dai demisia”, spune el, apoi dă din cap spre doi bărbați îmbrăcați în negru care stau într-o mașină parcată la bordură — gărzile lui de corp.

Îmi zdrăngăn cheile. „N-ai dreptul să-mi urmăreșt