Nu știu de cât timp stau pe podeaua băii, ținându-l pe Nyktos, inconștient, în poală. Ar putea fi secunde. Ar putea fi ore. Timpul nu mai are nicio semnificație acum.

Nyktos este rece. Abia mai respiră. Arată ca moartea însăși.

Asta e tot ce contează.

Continui să țip cât mă țin plămânii. Vocea îmi este răgușită când frații năvălesc în cameră. Deși nu cred că a trecut prea mult timp. Toți gâfâie de