Îmi promisesem că nu-l voi răni.

Dante purta deja destule greutăți — trădările, șoaptele, sângele rudelor pe care fusese forțat să-l verse.

Mi-am spus că tăcerea era o milă, că a ține veninul lui Isalune închis în mine era un act de iubire.

Dar tăcerea este propriul ei venin. Se răspândește liniștit, nevăzut, până când corpul amorțește, iar inima începe să doară sub greutatea sa.

Iar Dante — perec