Liniștea de după ritual nu era o liniște deplină.

Era acel gen de tăcere care îți țiuia în urechi mult timp după ce ultimul sunet se stinsese — o tăcere atât de densă încât îți apăsa pielea, grea și nenaturală, ca și cum aerul însuși ar fi uitat cum să se miște. Părea că lumea întreagă își ține respirația, temându-se să expire prea devreme.

Ultimele rune strălucitoare au scânteiat slab pe podeaua