***Hazel***

Uram tăcerea. Nu genul acela pașnic care se așterne după un hohot de râs. Nu liniștea care îi învăluie pe doi oameni care se înțeleg fără să vorbească. Tăcerea aceasta era cu margini ascuțite și grea. Era atât de sufocantă, încât îmi apăsa la propriu pe coaste, până când însăși respirația se simțea ca o moarte.

A venit în momentul în care cuvintele mi-au ieșit pe gură — cuvinte pe care