***Hazel***

„Victor, te rog, uită-te la mine”, am șoptit printre lacrimi. Vocea îmi tremura, pieptul îmi era strâns, lumea mea prăbușindu-se în tăcerea dintre noi — chiar sub ochii mei.

Nu s-a uitat. Doar a stat acolo — nemișcat ca piatra, cu ochii ațintiți undeva dincolo de mine — de parcă nici n-aș fi fost în încăpere. De parcă nu suporta să se uite la mine. Și, Doamne, asta a tăiat mai adânc