Tăcerea de după cearta noastră nu a durat. Nu avea cum. Aerul dintre noi era inflamabil, fiecare respirație o altă scânteie.

Încă tremuram, încă auzeam ecoul propriei mele palme peste fața lui, încă eram zdruncinată de veninul din vocea lui, când totul în mine a cedat. Nu de frică. Nu într-o fugă disperată. Ci din cauza unei fomi crude.

Îl uram. Îl voiam. Îl voiam ca pe oxigen, ca pe singurul lucr