Perspectiva lui Genevieve

Sunt trezită, din câte bănuiesc, dis-de-dimineață de ușa de sus care se deschide și de mai mulți pași grei ce coboară scările.

Încercând să-mi mișc corpul ciopârțit, mă simt un pic mai bine, dar sunt departe de a fi vindecată; dacă aș mai obține încă o jumătate de zi, știu că aș avea o șansă de scăpare.

Nu am acest noroc când un gardian se oprește la ușa mea și răsucește cheia în broască. Auzindu-l deschizând ușa și adulmecând zgomotos aerul, simt frica urcându-mi pe șira spinării.

Drace! Pun pariu că mirosul începe să-mi revină.

"Maddox, ar fi bine să vii aici!" spune gardianul, și acum știu că timpul meu este pe cale să se scurgă.

" Care-i problema?" se aude o voce profundă, și îl recunosc pe bărbatul care m-a interogat ieri.

Îl aud adulmecând aerul înainte să intre și să se aplece deasupra corpului meu. Nu îndrăznesc să deschid ochii când simt că mă înșfacă de cămașă și mă ridică. Bruscându-mă în poziție verticală!

" De unde dracu' ești!" vine vocea lui, iar eu deschid ochii brusc pentru a privi direct în fața lui furioasă. Mă ține strâns de cămașă, doar pentru ca aceasta să se ridice peste posteriorul meu, lăsându-mi corpul gol expus privirilor lor.

Încerc să-mi calmez inima care-mi bate cu putere. E un tip masiv și solid! Arăt ca un copil pe lângă el.

"Răspunde-mi, sau va trebui să scot forțat asta din tine", spune el, iar eu îmi țin gura închisă. Pumnul lui coboară spre fața mea și mă lovește cu putere.

Capul îmi cade într-o parte și simt cum mi-a rupt nasul, sângele începe să se reverse.

" Îți mai dau o șansă înainte să încep să-ți rup picioarele!" Tot nu îi dau niciun răspuns, nu există nicio posibilitate să cedez ceea ce am apărat atâția ani.

"Adu-mi seringa!" îl aud spunând celuilalt gardian, înainte ca acesta să iasă grăbit din celulă. Știu că timpul meu a expirat și tot ce pot să fac e să lupt pentru ce a mai rămas din mine.

Auzind gardianul întorcându-se, încerc să-mi adun toată puterea pe care o mai am.

Când intră în celulă și e pe cale să-i înmâneze seringa bărbatului pe nume Maddox, îmi ridic rapid mâna, i-o smulg din strânsoare și i-o înfig lui Maddox în gât. Asta îmi atrage un mârâit furios înainte să mă scape la pământ și să-și smulgă seringa din gât.

Ridicându-mă cu greu în picioare, fac câțiva pași înapoi și-l țin sub observație.

Văzând cum pieptul i se ridică și coboară, știu că este turbat de furie!

" Adu-l pe Alaric aici, acum!" latră el la celălalt gardian, care iese în grabă din celulă, lăsându-mă singură cu acest bărbat plin de mânie.

Privindu-l, văd cât de furios este și tot ce-și dorește e să mă ucidă.

Poate că aceasta este cea mai ușoară cale pentru mine să mă sting; mă îndoiesc că Alaric va fi mai blând când va afla.

"O să regreți că ai făcut asta!" spune el, înainte să se arunce asupra mea.

Făcând un pas în lateral, reușește să mă prindă de cămașă, iar eu mă răsucesc pentru a-l înfrunta.

Îmi scot ghearele și îl zgârii pe piept.

Văzând sângele cum i se prelinge din rană, îmi dau seama că asta doar l-a înfuriat și mai tare.

Îmi sfâșie cămașa de pe corp înainte ca pumnul lui să se ridice și să mă lovească în cap; căzând pe spate, capul mi se izbește de podea cu o bufnitură, iar eu văd puncte negre în fața ochilor.

Îmi țiuie urechile și nu mă pot concentra la ce se află în jurul meu!

Atunci îl simt cum mă calcă pe picior înainte ca mâinile lui să coboare și să-mi rupă ambele picioare.

Strig de durere și simt cum mă lovește cu piciorul în stomac.

"Ți-am spus eu! O să regreți. Acum spune-mi de unde vii și poate îți voi pune capăt zilelor mai repede!" spune el, iar eu doar încerc să respir prin durere.

Mă întreb ce va spune odată ce va afla că a bătut-o pe perechea lui Alaric.

" De aici!" spun și scuip puțin sânge pe podea, ținându-mi brațele încolăcite în jurul stomacului. Ăsta e singurul răspuns pe care-l va obține de la mine.

"Te crezi amuzantă, nu-i așa!" spune el în timp ce mă lovește cu piciorul în spate, și pot auzi cum îmi crapă coloana vertebrală.

Țipând de durere, îmi ia un moment să redevin conștientă de lucrurile din jurul meu.

Corpul meu nu se poate vindeca și simt cum îmi este din ce în ce mai greu să respir.

Poate că mi-a venit timpul, nu mai rezist!

Zăc pur și simplu pe podea, în imposibilitatea de a-mi mai mișca deloc corpul. Holbându-mă spre tavan, simt cum trupul mi se stinge încetul cu încetul.

Încep să tușesc cu sânge când aud pașii grei ai mai multor persoane coborând spre noi.

În clipa asta nu-mi mai pasă, oricum sunt ca și moartă.

Nu e nevoie să-l aud când mirosul lui îmi izbește nările! Bărbații se opresc la ușa celulei mele și îl aud cum inspiră adânc.

Întorcându-mi încet capul într-o parte, sunt întâmpinată de chipul lui superb.

"Mă bucur să te reîntâlnesc, Pereche!" spun, și aud câțiva oameni tresărind uimiți în încăpere.

Nu-mi iau ochii de la el și văd șocul zugrăvit pe toată fața lui.

"Dacă ai venit să mă vezi dându-mi ultima suflare, nu te voi dezamăgi!" îi spun, în timp ce încep să tușesc cu sânge. Știu că asta e!

Timpul meu s-a scurs.

Întorcând capul, privesc din nou tavanul! Nu vreau ca fața lui să fie ultimul lucru pe care-l văd înainte de a mă duce!

Respirația îmi hârâie în corp și începe să-mi fie cu adevărat greu să respir, înainte ca totul să devină negru.