*Rory*

Primul lucru pe care l-am simțit a fost durerea.

Nu ascuțită, nu imediată. Mai profundă de-atât. Era durerea care trăiește în măduvă. În suflet. Genul de durere care nu țipă, ci fredonează — surd și constant — ca unda de șoc a ceva ce ar fi trebuit să mă ucidă, dar nu a făcut-o.

Am clipit. O dată. De două ori.

Un tavan mi-a apărut în fața ochilor — de lemn, crăpat în colț, înclinat în jos,