Blair a făcut semn unui taxi. A împins ușa și s-a urcat pe bancheta din spate cât de repede a putut, intenționând să iasă de acolo cât mai iute posibil. Simțea nevoia să se îmbete. Dar dacă s-ar fi dus singură la un bar în timpul zilei, asta ar fi însemnat să caute probleme. Putea simți lacrimile cum îi alunecau necontrolat pe față. Se ținuse tare în timp ce îi confruntase pe Dan și pe Laura.

"Încotro?" a întrebat șoferul, vocea lui tăind prin ceața din mintea ei.

Încotro? Bună întrebare.

Acasă nu era o opțiune. Sutton și Keira erau la muncă, iar ea nu voia să stea în apartamentul lor gol, derulând în minte imaginea lui Dan încurcat în cearșafurile verișoarei sale. Avea nevoie de o băutură. Dar să stea singură într-un bar în mijlocul după-amiezii? Asta ar fi părut ca și cum ar flutura un steag alb.

A ezitat, apoi a turuit adresa biroului ei. Măcar acolo putea să pretindă că e productivă. Poate chiar să-și dea seama ce dracu' să facă în continuare.

Taxi-ul s-a îndepărtat de bordură, iar ea a expirat, încercând să se calmeze.

Șoferul s-a uitat la ea în oglinda retrovizoare. "Sunt șervețele în compartimentul central dacă ai nevoie, scumpo."

Vocea șoferului era blândă, ca și cum ar fi văzut destule femei plângând pe bancheta din spate a mașinii lui ca să știe când să vorbească și când să tacă.

Blair a luat un pumn de șervețele. "Mulțumesc." A spus înainte de a-și curăța fața cât de bine a putut. Nu era ca și cum ar fi purtat mult machiaj. Așa că tot la fel de bine putea să-și curețe fața.

Telefonul ei a început să sune. Dan?

Tot l-a scos din geantă să verifice. Stomacul i s-a strâns când a privit ecranul, numele lui strălucind în litere albe, luminoase.

Își putea doar imagina primele cuvinte pe care le-ar fi spus.

"Nu e ceea ce pare, Blair."

"Pot să explic."

"Te rog, lasă-mă doar să vorbesc cu tine."

Minciuni. Scuze. Același căcat pe care bărbații îl scuipau mereu când erau prinși.

A dat telefonul pe silențios și l-a îndesat înapoi în geantă.

Până când taxi-ul a oprit în fața companiei Kingston Industries, machiajul ei era dincolo de orice salvare. A băgat mâna în poșetă, a scos o bancnotă mototolită de douăzeci și i-a înmânat-o șoferului.

"Fii sincer," a spus ea, forțând un zâmbet. "Arăt ca o femeie care tocmai a aflat că logodnicul ei o fute pe verișoară-sa?"

Șoferul a ezitat, măsurând-o cu atenție. "Ai ochii puțin roșii, scumpo, dar abia se observă." A făcut o pauză. "O să fii bine?"

Bunătatea neașteptată aproape a dărâmat-o.

A înghițit nodul din gât și a dat din cap. "Da. Mai bine că am aflat acum, nu? Doar un mic obstacol pe drumul vieții." Nu era sigură pe cine încerca să convingă... pe șoferul de taxi sau pe ea însăși.

A coborât din taxi, și-a ridicat valiza pe bordură și a tras aer adânc în piept. Blair și-a scos telefonul doar pentru a vedea că Dan o sunase de șase ori și lăsase șase mesaje pe mesageria vocală. Dezinteresată de ceea ce avea de spus în apărarea lui, a strecurat din nou telefonul în poșetă.

Blair s-a întors spre impunătoarea structură de sticlă și oțel a Kingston Industries. Roman cumpărase clădirea cu cinci ani în urmă. Primele opt etaje aparțineau companiei Kingston, iar cele trei inferioare erau închiriate unor afaceri mai mici. La cum se extindea compania, n-ar fi surprins-o dacă, în cele din urmă, aveau să preia toată clădirea.

A intrat, ajustându-și geanta pe umăr.

"Domnișoară Warner, vă pot ajuta?" Blair a clipit. Maggie, una dintre recepționiste, ieșise de după biroul principal din hol, privirea ei alunecând peste Blair.

Maggie s-a apropiat și mai mult, luându-i valiza. În aceeași mână, Blair încă mai ținea bâta. Uitase complet că o avea în mână.

Blair intrase în birou arătând de parcă era pe cale să comită o infracțiune. Se bucura că încă o avea, totuși. Era un lucru pe care nu va mai fi nevoie să-l recupereze mai târziu.

Blair a expirat, ușurată. "Mulțumesc, Maggie. Pot să las totul aici cât mă duc să mă aranjez puțin?" A fost surprinsă de cât de... normal a sunat vocea ei.

"Desigur, domnișoară Warner." Ochii lui Maggie au sărit din nou la bâtă.

"Blair, te rog. De câte ori trebuie să-ți spun?" Roman prefera prenumele, dar unii angajați, în special cei noi, păreau să aibă dificultăți cu asta.

Mai mult cu Roman decât cu ea.

Maggie a zâmbit, luându-i valiza, servieta și bâta.

Blair a traversat holul spre toaletă.

Înăuntru, s-a dus direct la oglinzi. Șoferul de taxi nu fusese doar amabil. Chiar nu arăta atât de rău. A scos un șervețel demachiant din geantă și a șters ultimele rămășițe de rimel. O pudrare rapidă, niște luciu de buze, puțin tuș.

S-a ciupit de obraji. Oamenii mereu spuneau că asta dădea culoare, dar ea nu vedea nicio diferență.

Ochii ei albaștri erau încă puțin roșii, dar nu prea avea ce să facă în privința asta. A scos o perie, și-a eliberat părul lung, blond și ondulat din coc și l-a refăcut îngrijit. Suficient de bine.

A ieșit din toaletă, și-a recuperat lucrurile de la Maggie și s-a îndreptat spre lifturi. În timp ce aștepta, a încercat să-și amintească programul lui Roman. Avea vreo ședință în după-amiaza asta?

Apoi a lovit-o realitatea. Ea nu ar fi trebuit să fie acasă azi. Deci nicio ședință nu era programată în calendarul lui.

A oftat. Creierul îi era prăjit. Dar să intri peste logodnicul tău futându-se cu verișoară-ta ar face asta oricui.

Gândul a făcut-o să se încrunte.

De cât timp făceau asta? Dan fusese acasă în timpul unei zile de muncă. Ea călătorea ocazional în interes de serviciu, dar nu atât de des. Dacă aventura lor dura de luni de zile, trebuia să se fi întâlnit în timpul programului de muncă.

Liftul a ajuns. O femeie pe care nu o recunoștea a intrat cu ea.

Blair a oferit un zâmbet politicos, forțat. Când femeia a coborât la etajul doi, Blair s-a lăsat pe spate de perete, privind în gol.

Ar trebui să-i spună lui Roman despre Dan? Ar părea că e doar din ciudă... o pâră ieftină doar pentru că o înșelase. Dar fura și de la companie. Nici vorbă să fi putut ajunge acasă, să facă sex cu Laura, și să se întoarcă la birou în timpul pauzei de prânz.

Liftul s-a deschis cu un clinchet. Blair a inspirat adânc înainte să pășească pe etajul executiv.

Kara, recepționista de pe etajul executiv, a ridicat privirea. "Hei, Blair. Nu credeam că vii azi."

Blair a zâmbit. "Nu plănuiam, dar m-am gândit să o iau înainte cu notițele de ședință pentru Roman. E în birou?"

Kara a dat din cap. "Nu, a plecat acum ceva timp, spunându-mi să preiau mesajele și că totul poate să aștepte până mâine."

Blair aproape s-a pleoștit de ușurare. Nu avea să fie nevoită să dea ochii cu el încă.

"Mulțumesc, Kara."

S-a dus în biroul ei, a închis ușa și s-a prăbușit pe scaun.

Blair și-a lăsat capul pe birou. Căcat. Simțea că o bilă de demolare tocmai îi tăiase lumea în două.

Cum a putut? Dar, mai rău de atât, cum a putut Laura?

Problemele copilărești pe care le avuseseră toți în copilărie, Blair crezuse că trecuseră de ele. Laura fusese mereu o răsfățată enervantă. Luând ce nu era al ei.

Problema era că părinții ei, mătușa și unchiul lui Blair, o adorau și îi dădeau tot ce voia. Dar când se mutaseră în oraș cu doi ani în urmă, Laura nu fusese atât de rea, altfel până acum Blair s-ar fi mutat cu surorile ei. Nu o făcuse când Sutton se întorsese din Europa pentru că sora ei, Keira, tocmai terminase facultatea și începuse un nou loc de muncă. Sutton se mutase cu Keira. S-ar fi simțit vinovată s-o lase pe Laura singură ca să se mute cu surorile ei. Care era rostul, oricum? Ea și Dan plănuiau să-și ia un loc al lor odată ce se vor fi căsătorit.

Ridicându-și capul, Blair s-a uitat la inelul de pe deget. Inelul de logodnă pe care i-l dăduse Dan.

Nu era mare. Ea nu voise ceva mare. Se va asigura că-l primește înapoi. Putea să-l vândă. Pentru că era sigură că Laura ar fi vrut un inel mare și ostentativ. Mereu făcuse mișto de inelul lui Blair.

Scoatându-l, Blair a fost pe punctul de a-l arunca prin cameră. Nu, doar în cazul în care s-ar fi pierdut. Deschizând sertarul de sus al biroului ei, Blair l-a aruncat înăuntru, trântindu-l la loc. Avea nevoie de o băutură. Ridicându-se, Blair s-a dus în biroul lui Roman, unde știa că ținea o sticlă de scotch. Nu era ea mare băutoare de tărie, dar orice ar fi mers.

Biroul lui Roman era o declarație a omului însuși. Totul era mare, puternic și masculin. "Nu uita intimidant." A spus Blair camerei goale.

Mergând la biroul lui, a deschis sertarul de jos și a scos sticla de scotch pe care Roman o ținea acolo. Luând-o, s-a așezat pe canapeaua lui Chesterfield de lângă fereastră. A deschis sticla și a luat o înghițitură. Aproape tușind-o înapoi. "Sfinte căcat, chestia asta arde." Blair știa că era o sticlă scumpă. Pentru că lui Roman îi plăcea doar ce era mai bun.

Problema era că era sec. De ce îi plăcea căcatul ăsta sec? De data asta, când a dus sticla la gură, Blair a avut grijă doar să soarbă. Nu, asta n-a ajutat. Dar n-a fost la fel de rău ca prima înghițitură. Așa că a mai luat una. Lăsându-și capul pe spătarul canapelei. Venise aici să gândească. Care era următoarea ei mișcare?

Ridicându-și mâna ca să poată vedea cadranul ceasului, Blair a văzut că era 3:15 pm. Nu putea să le sune pe Sutton sau pe Keira. Nu încă. Să le lase să ajungă acasă de la muncă. Blair plănuia să le ceară lui Sutton și Keirei să o ajute să-și organizeze mutarea lucrurilor din apartament. Deși nu voia să pună prea multă presiune pe sora ei mai mare, Sutton. Era însărcinată în șase luni, și nu fusese o sarcină ușoară.

Bărbații. De ce erau toți niște nemernici? Mai întâi, șeful ei pentru că era atât de arogant, intimidant și uneori nepoliticos. Apoi Dan, care o înșelase cu verișoara ei Laura de luni de zile. Cât de josnic era asta? Apoi mai era Luca, tatăl copilului lui Sutton. Care o lăsase baltă și gravidă?

Le va suna pe surorile ei mai târziu. Nu acum.

Apoi va vedea cum se poate aciua la ele până când își va găsi un loc al ei. Apartamentul lor nu era suficient de mare pentru trei adulți și un bebeluș. Când avea să apară. Dar ar fi grozav să petreacă puțin timp cu surorile ei. Să mănânce înghețată și să-i facă pe bărbați cu ou și cu oțet.

Deși Sutton nici măcar nu vorbea despre bărbatul care o lăsase însărcinată. Era un subiect pe care refuza să-l discute. Chiar și atunci când mătușa lor Viv și unchiul Peter ceruseră răspunsuri. Blair a ridicat din nou sticla la gură. Doar ea și Keira îi știau prenumele.

Telefonul a început să sune pe biroul lui Roman. Blair a încercat să-l ignore, dar imediat ce s-a oprit din sunat, a început din nou. Blair s-a mutat pe marginea canapelei, ridicându-se în picioare. Camera părea să se încline foarte ușor, făcând ca un scurt "Hopa" să-i scape printre buze.

După ce și-a recăpătat echilibrul, s-a îndreptat spre telefon și a ridicat receptorul.

"Alo?" a salutat ea în receptor. Nu foarte profesional, s-a gândit ea.

"Roman, te rog." Blair cunoștea vocea. Era Claire Robertson. Puicuța lui Roman. Era cel mai bun mod de a o descrie pe Claire. Avea vocea asta stupidă de fetiță care îi strepezea dinții lui Blair.

"Roman nu e aici." Blair a pus o mână pe biroul lui Roman ca să ajute la oprirea legănării camerei.

"Unde e?" a întrebat Claire.

"De unde dracu' să știu?" Blair a fost surprinsă de propriul răspuns. Căcat, de unde venise asta?

"Ești secretara lui." Blair a putut auzi furia din vocea celeilalte femei.

"Da, dar nu sunt paznicul lui și, cu siguranță, nu dețin un glob de cristal. Sună-l sau dă-i un mesaj pe mobil." Blair se săturase de conversația asta.

"Nu răspunde la mobil, n-o mai face de zile întregi." S-a văitat Claire.

Buzele lui Blair s-au întredeschis ușor. Oh.

Asta era mișcarea lui Roman. Nu se certa, nu făcea ieșiri dramatice. Începea doar să evite înainte de a face o ruptură curată. Dacă Claire nu mai auzise de el de zile întregi, era gata. Ea doar nu știa încă.

Micul diavol de pe umărul ei a făcut-o să o spună. Dar Blair nu s-a putut abține la următoarele cuvinte. "Păi, s-a întâmplat unul din două lucruri. Fie ești pe cale să fii părăsită, fie e mort. Oricum ar fi, va fi nevoie de flori."

Blair a oftat când a auzit oftatul șocat de la celălalt capăt al firului, scotch-ul încălzindu-i venele și dezlegându-i limba. "Uite, Claire, hai să fim sincere. Nu e material de însurătoare. Găsește-ți pe altcineva." Nu a așteptat un răspuns, pur și simplu a închis, trântind receptorul la loc.

S-a prăbușit la loc pe Chesterfield, ridicând din nou sticla la buze.

Propriile ei probleme au ieșit la suprafață să o bântuie. Cum de fusese atât de oarbă? Cum de nu observase semnele? Nu era o idioată. Dar Dan era un agent de vânzări. Îi vânduse visul cu "până la adânci bătrâneți". Doar că ea fusese oarbă la crăpăturile din relația lor.

Nu doar asta, se părea că ratase ceva în viața ei sexuală. Dacă ceea ce văzuse între Dan și Laura era vreo indicație a felului în care trebuia să se desfășoare actul. Îi plăcea destul de mult, dar nu era ceva care să o facă să strige așa cum făcea Laura. Era asta ca să-i mângâie ego-ul? Ar fi trebuit să facă și ea asta? Chestia era că ea nu știa.

Dan fusese singurul ei partener sexual. Să o învețe ar fi trebuit să fie responsabilitatea lui. A pierdut noțiunea timpului stând acolo, bând și condamnând întregul gen masculin. Sincer, nici nu-i mai păsa.

După o vreme, Blair a oftat, ridicând din nou sticla... doar pentru a se opri când a observat două siluete înalte, încețoșate, stând în fața ei.

Stai. Nu. Nu două. Doar una.

Blair a mijit ochii. "Bună."

A încercat să se ridice, ducând sticla la gură, dar înainte să poată lua altă înghițitură, i-a fost smulsă din mână.

"Hei," a protestat ea. "E a mea. Dacă vrei una, du-te și găsește-ți."

A clipit, încercând să focalizeze.

Bărbatul care stătea în fața ei... cel care ținea sticla, a devenit mai clar.

"Roman?"

"Blair," a spus el, vocea lui indescifrabilă. "Ce ai făcut cu tine?"

"Păi," a zis ea, împleticindu-se ușor în cuvinte, "Cred că e... destul de evident. După cum poți vedea, mă fac muci." A întins mâna după sticlă. "Acum dă-o înapoi ca să-mi pot termina treaba."

Roman s-a dat un pas în spate, punând sticla pe birou. "Cred că ai băut destul."

Blair s-a încruntat. "Știi... uneori poți fi un ticălos. Nu, de cele mai multe ori."

"Sunt de părere că vei regreta asta mâine."

Apoi, spre surprinderea ei, în loc să se înfurie pe ea, el s-a așezat lângă ea.