**Perspectiva lui Margot**

Dușul a ajutat, dar doar pe jumătate.

În clipa în care apa caldă mi-a atins pielea, a fost ca și cum nervii mei și-ar fi dat în sfârșit permisiunea să cedeze.

M-am sprijinit de peretele acoperit cu faianță, încercând să-mi trag sufletul, sperând că aburul va încețoșa mai mult decât doar oglinda – poate ar fi putut să încețoșeze și amintirea gurii lui Coban peste a mea?