Pășesc alături de Mama.

Prezența ei vibrează prin aer, o lumină argintie mângâind podeaua pădurii de parcă lumea însăși și-ar ține respirația. Fiecare pas pe care îl fac se simte mai greu decât ultimul, nu din cauza epuizării, ci a anticipării.

Am așteptat acest moment. L-am visat. L-am derulat în mintea mea de o mie de ori – sfârșitul lor, oprirea în sfârșit a durerii pe care au provocat-o, a vie