Alec.

Ceața serii se agăța de copaci ca respirația pe sticlă — densă și grea. Ultima lumină a soarelui sângera pe cer, scăldând totul în auriu și umbre. Războinicii mei se mișcau prin ea ca niște fantome, gemetele lor și sunetul ascuțit al pumnilor lovind carnea spărgând liniștea. Îi priveam. Fiecare pas. Fiecare lovitură. Fiecare greșeală.

— Dren, am spus, cu voce joasă, dar care a răzbătut până