~Din perspectiva Avei~

Cuvintele îmi răsunau în minte ca un urlet într-o sală goală, refuzând să se estompeze. M-am holbat la ea, așteptând poanta care nu mai venea. Inima îmi tuna în coaste, strângându-se cu fiecare secundă de tăcere care trecea între noi.

— Ce? am reușit în cele din urmă să întreb, cu vocea abia șoptită, groasă de neîncredere.

Isabella a întors telefonul și mi-a arătat articolul