Nu o întreb dacă vrea să iasă.

Îi spun.

Nu pentru că sunt autoritar — nu cu ea. Ci pentru că știu că are nevoie de asta. Are nevoie de ceva normal. Ceva care nu are gust de aer de spital și adrenalină. Așa că îi spun, blând, dar ferm. Îi dau spațiu să se schimbe. Și când iese din camera mea în hanoracul ăla supradimensionat și colanți, arătând de parcă nu a dormit azi-noapte, deși știu că a făcut-