Elias a intrat pe ușa din față arătând de parcă tocmai se luptase zece runde cu copiii de la orfelinat și, cunoscându-l, probabil că așa fusese. Părul îi era vraite, cămașa pătată cu ceva suspect de lipicios și avea o zgârietură de-a lungul maxilarului care îmi spunea că unul dintre copilași îi aplicase o lovitură bună. Din cauza întregii chestii cu „prins în timp” prin care trecusem, eu și Elias