Părăsim camera lui Zion în tăcere. Nimeni nu vorbește. Nu până când trecem pragul casei haitei și suntem suficient de adânc în pădure încât chiar și umbrele să pară mai sigure decât holurile din Tolaris.

— Spuneți-mi că nu ne gândim serios să-i credem, spune în cele din urmă Noah, cu voce joasă, furioasă.

— Aveau pătura mea, murmur eu, cu degetele strângându-se pumn pe lângă corp. Zion a păstrat-o