Și apoi sus la Kent, care stă stoic lângă mine, cu brațul încă pasiv în jurul meu, fața lui... inexpresivă.

Sau cel puțin, inexpresivă pentru observatorul ocazional. Dar îl cunosc acum – pot vedea în nemișcarea lui cât de mult se străduiește să nu lase nimic să se vadă. Și adânc sub toate astea, știu că un puț imens de emoție stă să erupă.

Mă aplec... doar puțin mai aproape, dorind cu disperare să