Când își recapătă suflul, Kent ridică capul să se uite la mine. Mă holbez la el, clipind, înainte ca el să râdă și să se întoarcă, căzând pe spate și trăgându-mă strâns lipită de el, pe o parte. Zâmbesc, mușcându-mi buza și așezându-mi capul exact în acel loc unde a tânjit să fie de luni de zile – în spațiul moale dintre pieptul și umărul lui. Și apoi închid ochii, mulțumită, savurând momentul,