Prânzul pe care îl avem o săptămână mai târziu este... stânjenitor, ca să nu spun mai mult. Rostesc o mică rugăciune de mulțumire cam la fiecare zece secunde că Daniel nu s-a dezlipit de lângă mine nicio clipă, respingând cu farmec întrebările și purtând discuții de complezență atât cu Biancii, cât și cu Aldenii, în timp ce eu stau tăcută, zâmbind drăgălaș.

Îmi ridic privirea spre logodnicul meu c