— Ce! țip eu, șocată, un sunet care îl face pe Kent să râdă.

— Kent! șuier eu în șoaptă, amintindu-mi că acesta este, se pare, un secret și că ar trebui să fac liniște. Lasă-mă jos! Îmi trebuie pantalonii!

— Ba nu, nu-ți trebuie, răspunde el, râzând ușor, cu o notă de ironie, în timp ce urcă scările. Pantalonii aceia scurți și urâți... de unde i-ai luat, oricum?

— Sunt comozi! protestez eu.

Atunci