Nici nu mă mai obosesc să închid ușa după mine, pentru că Christian e deja la locul lui, deja apasă pe accelerație. Doar țip și-mi plec capul cât de jos pot, iar mișcarea mașinii care se îndepărtează brusc de casă trântește ușa după mine.

Dar... conducem. Ceea ce înseamnă că Christian e viu, iar propria mea frică îmi spune că și eu sunt.

Că suntem vii.

Gâfâi de frică, cu ochii strâns închiși în ti