Cu cât ne adâncim în Cetatea Uitată, cu atât aerul devine mai straniu—mai greu, ca și cum pereții înșiși ar respira, lent și străvechi. Orbul meu plutește alături de noi, răspândind acea strălucire moale, sclipitoare, dezvăluind sculpturi care par nesfârșite. Fiecare coridor se varsă într-o altă cavernă, fiecare frescă o altă bucată dintr-o poveste pe care nu am fost meniți să o cunoaștem.

Într-o