Sunt la poarta lui Ryan.

Mă sprijin pe claxon, lăsând sunetul să răsune de pe pereții înalți. Un loc care obișnuia să fie acasă. Obișnuia să fie familiar. Obișnuia să fie… sigur. Și acum? Doar o amintire distorsionată a tot ceea ce aș prefera să uit.

Stau încă acolo, așteptând, când mă lovește: poarta nu se deschide automat. E prima oară când stau aici fără alunecarea lină și silențioasă a porții