Mă bâlbâi cu cheile la ușa de la intrare, oprindu-mă când lumina de pe verandă se aprinde brusc. Ușa se deschide, și Rosie stă acolo doar într-un tricou de-al meu și cele mai groase șosete ale mele, și, Doamne iartă-mă, niciodată nu am fost mai fericit să văd roz.

„Ești aici.”

„Unde altundeva aș fi?”

Stomacul meu se strânge, greutatea de pe umeri diminuându-se. „Nu pleci nicăieri?”

„De ce am face