Țâc, țâc, țâc, țâc.

Scot un sunet aspru, morocănos și plesnesc degetul care-mi țâcâie obrazul.

„Hai, ursuleț adormit. Trezește-te, fetițo Ollie.”

„Abia am adormit”, murmur eu, deschizând un ochi somnoros, privind chiorâș la soarele care se revarsă prin ușile de sticlă peste umărul lui Carter. Se mișcă până când fața lui zâmbitoare e singurul lucru pe care-l văd.

„Ai dormit patru ore.”

„Patru ore?”