Atmosfera din salonul de spital era sufocantă, apăsătoare, încărcată de tensiune.

Am stat tăcută, preferând să nu răspund întrebărilor iscoditoare ale lui Alex.

Deodată, Betty s-a ridicat, iar vocea ei, dulceagă, a șoptit: „Ar trebui să vă las singuri o clipă?”

Tonul ei era mieros, dar, înainte să apuce să se miște, Alex i-a prins brațul, fixându-mă cu privirea. „Betty, nu ești o străină. Ce-ar fi