Nu zăbovim mult pe acoperiș – nici nu e nevoie. La urma urmei, mâine seară vom fi din nou împreună, dormind cu toții în aceeași cameră de la Academie. S-ar putea să mai fie și alte nopți, în viitor, când vom întâmpina zorii după toastul nostru de la miezul nopții – având nevoie să vorbim ore în șir, să recuperăm timpul pierdut, să râdem, să plângem.

Dar seara asta nu e una dintre ele. Și zâmbesc,