Perspectiva lui Gabriel

Adrian arăta îngrozitor.

Cămașa îi era pe jumătate ieșită din pantaloni, cravata desfăcută și strâmbă. Părul îi stătea țepos în direcții ciudate, ca și cum și l-ar fi aranjat cu mâinile într-o mașină în mișcare.

Pașii îi erau grăbiți, împrăștiați — ca ai cuiva care știa deja că a pierdut și se zbătea să salveze ce mai rămăsese.

Gâfâia ca și cum ar fi alergat sprint în tot c