ARABELLA.

„Deci, ce s-a întâmplat aseară?” întreabă Dex în timp ce mergem pe hol și eu spun: „Ce s-a întâmplat?”

El mă privește pieziș. „La petrecere?”

„A, da. Petrecerea.” murmur eu, iar el își înclină capul spre mine: „Ești bine? Te porți ciudat de când te-am luat.”

„Sunt bine. Oricum, n-am stat mult la petrecere.” îi spun eu, iar exact când deschide gura să spună ceva, Peter apare în fața noastră cu o expresie tristă pe față, strigându-mi numele: „Arabella.”

Eu suspin. „Ce vrei, Peter?”

„De ce nu mi-ai răspuns la niciun mesaj? Și nu-mi spune că nu le-ai văzut, Bella. Știu că le-ai văzut.” spune el și eu ridic din umeri: „N-am vrut.”

„N-ai vrut să-mi răspunzi la mesaje?” repetă el și eu bâzâi. „Te surprinde asta?”

„Ești încă supărată pe mine?” întreabă el și eu las să-mi scape un râs scurt. „De ce aș fi? Ai făcut ceva ca să fiu supărată?”

„Iubito.” spune el prelung și eu îmi întorc privirea de la el. „Poți să te dai la o parte? Nu vreau să întârzii la cursuri.”

„Ara...” se apropie el și încearcă să-mi apuce încheietura mâinii, iar Dex se pune în fața mea în timp ce eu fac un pas înapoi. „E clar că nu vrea să vorbească cu tine, tipule. Poate mai târziu.”

Peter se uită peste umărul lui la mine, înainte să dea din cap și să se întoarcă pentru a pleca. Mă uit cum silueta lui dispare din câmpul meu vizual înainte să trec în fața lui Dex și să-mi continui drumul.

„Vrei să vorbești despre asta?” întreabă el când mă ajunge din urmă și eu spun: „O fată l-a sărutat și el avea de gând să răspundă la sărut dacă nu mă vedea.”

„Ce?” exclamă el și mă apucă de braț, oprindu-mă din mers. „Serios vorbești?”

„Glumesc eu cu așa ceva, Dex?”

„De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? I-aș fi refăcut fața aia, jur.” mormăie el și eu dau din cap: „Nu, n-o să faci asta.”

„Ba da, o să fac. De ce naiba ar face așa ceva?” argumentează el și eu spun: „Nu face vreo prostie, Dex. E încă iubitul meu și trebuie doar să-și dea seama ce a greșit. În plus, ea a venit prima la el.”

Dex mă privește cu ochii micșorați. „Ești serioasă?”

„Ce?”

„Știi, uneori, chiar mă confuzi, Ara. Ești furioasă pe băiat sau nu?”

„Bineînțeles că sunt.” spun eu. „Dar el n-a inițiat nimic, deci nu a fost în întregime vina lui.”

„Dar el avea de gând să meargă mai departe cu asta până când te-a văzut pe tine?” subliniază el și când nu-i dau un răspuns suficient de repede, el suspină și spune: „Știu că-ți place de el, iubito, dar nu cred că ar trebui să treci cu vederea peste faptul ăsta. Asta înseamnă că dacă tu nu erai acolo, el ar fi sărutat-o pe fată și sincer nu ar trebui să tolerezi asta.”

Strângându-mă de umăr, el spune: „Ne vedem la următorul curs.”

Eu îmi ridic capul. „Unde te duci?”

Când îmi zâmbește șiret, eu gem: „Serios? Pleci ca s-o urmărești din nou?”

„Vreau doar s-o văd înainte de curs. Să nu-ți fie prea dor de mine, dovlecel.”

„Du-te dracu.” îi spun eu, iar el râde, ducând două degete la buze, apoi la obrazul meu.

„Știi că urăsc matematica.” îi spun eu când începe să se îndepărteze și el râde din nou: „O, dragă. Ești în ultimul an. Va trebui să găsești o modalitate de a iubi matematica dacă vrei să absolvi.”

„Pleacă odată.” îi spun eu făcându-i cu mâna, nepermițându-i să mai spună vreun cuvânt înainte să mă întorc și să mă îndrept spre primul meu curs.

~

Apas pe refuz la un alt apel de la Peter în timp ce mă opresc în fața casei.

„La naiba.” înjur în șoaptă când realizez că poarta e încuiată. Ridicându-mi telefonul, o sun pe Ashley și ea răspunde la al doilea apel.

„Hei, Arabella. E totul în regulă?” Vocea ei e tare și trebuie să dau telefonul puțin înapoi înainte să-l pun înapoi la ureche cu a doua mână acoperind-o pe cealaltă. „Unde ești și de ce e așa gălăgie?”

„Avem cina aia azi. Ai uitat?” spune ea de la celălalt capăt, zgomotele diminuându-se până când vocea ei devine clară și se aud doar zgomote mici de voci.

„Azi e asta? Credeam că trebuia să fie mâine?” răspund eu și ea chicotește: „Azi e, dragă. Ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ceva?”

„Da. Sunt acasă și sunt încuiată afară.”

„Dar cheia ta?” întreabă ea și eu dau din cap. „N-am luat-o cu mine.”

„O, rahat. Asta e o problemă și nu cred că ar fi...” o, stai, poți să stai cu Dex până ne întoarcem? Vom încerca să grăbim lucrurile pentru tine.” sugerează ea și eu bâzâi: „Bine. Distracție plăcută.”

„Ai grijă, draga mea.” Și linia se întrerupe.

Cu un suspin, derulez în jos în contactele mele și apas pe Dex. În timp ce lipesc telefonul de ureche, se aude un sunet de ploaie măruntă și mă încrunt și ridic capul spre cer, văzând că întunericul s-a așezat peste nori.

„Nu se poate.” Abia au plecat cuvintele de pe buzele mele, o picătură cade, apoi alta și alta, până când începe să toarne și mă dau înapoi lângă poartă cu un șuierat.

„Super. Nu putea fi mai rău.” mormăi eu în timp ce linia lui Dex sună continuu înainte să se închidă și eu îmi las telefonul în jos. Uitându-mă în jos la picioarele mele, marginea pantofilor mei e acoperită de noroi și eu suspin, ținând o mână deasupra capului în timp ce încerc din nou numărul lui Dex. Când se închide la fel ca prima dată, mă întorc spre poartă și gândul de a mă cățăra peste ea îmi trece prin minte, dar acel gând dispare repede când rezultatele teribile care ar putea deveni soarta mea se înregistrează odată cu el.

Întorcându-mă de la poartă, mă uit în fața mea la casa care e la doar câțiva pași distanță, cu lumini reflectându-se prin fereastră, și dau din cap.

„Nu, Arabella. Nu te vei duce acolo. Nici măcar nu-l cunoști în felul ăsta.” mă avertizez în timp ce-mi întorc privirea de la casa lui Alexander.

Când stropii de ploaie încep să se înrăutățească, ajungând până la șosetele mele, aproape de capătul fustei mele, cu părul lipit de fața mea; mormăi un blestem înainte să alerg în direcția în care nu am vrut niciodată.

Stau în fața ușii și clipesc de câteva ori înainte să fac contact cu degetele mele de ușă. Când nu primesc un răspuns, repet acțiunea și sunt pe cale să fac a cincea încercare când ușa se deschide brusc, dezvăluindu-l pe Alexander cu un prosop mic în păr și apă curgând pe pieptul lui gol.

Eu înghit în sec în timp ce-mi las ochii să se plimbe pe piele până la prosopul care atârnă jos pe șoldurile lui și mă uit fără rușine la acel loc, uitând pentru o secundă de ce sunt aici.

„Ce vrei?” Vocea lui mă scoate din gândurile mele și îmi ridic capul spre fața lui, roșeața acoperindu-mi obrajii la faptul că tocmai s-a uitat la mine cum mă uit la el.

„Um, bună...” încep eu cu un zâmbet nervos, doar ca să fiu distrasă de mâna care ține prosopul peste cap, arătându-și bicepșii. Doamne, de ce arată atât de bine făcând asta? Și ce naiba faci, Arabella?

Dau din cap de două ori pentru a-mi aduna gândurile și, cu un dres al gâtului, încep din nou: „Bună. Familia mea nu e acasă, sunt încuiată afară și plouă torențial. Crezi că pot sta aici o vreme?” Când nu spune niciun cuvânt, mă grăbesc să adaug: „Promit să nu te deranjez.”

El rămâne mut în timp ce ochii lui se plimbă pe corpul meu ud și brusc devin conștientă de sutienul negru care se vede prin cămașa mea udă. Îmi închid mâinile peste piept și când Alexander mă privește din nou în ochi, îi zâmbesc stângaci.

Se uită în spatele meu la ploaie înainte să facă un pas lateral și eu respir adânc de mai multe ori înainte să-mi mișc piciorul, permițându-mi să calc cu picioarele în casa lui.