Noah.

Stau în parcarea subterană, trecându-mi mâinile prin păr pentru a nu știu câta oară. Aerul e rece aici jos, dar nu se compară cu furtuna din pieptul meu.

Cuvintele ei continuă să se repete neîncetat în capul meu. Sunt ca niște pumnale, străpungându-mi inima iar și iar, fără oprire.

Strâng pumnii. N-ar trebui să-mi pese. N-ar trebui să las cuvintele ei să mă afecteze. Dar nenorocirea naibii,