Telefonul meu vibrează pe noptieră în timp ce închei micul lănțișor al brățării.

„Ești deja la spital?” Vocea mamei e vioaie, plină de acea emoție caldă care o dă mereu de gol.

„Încă nu,” spun, aruncându-mi geanta peste umăr. „Abia mă pregătesc să plec.”

Aproape că-i aud zâmbetul prin telefon. „Bine. Condu cu grijă. Și asigură-te că faci poze dacă-ți dau voie. Vreau să-mi văd nepoțelul/nepoțica.”