— Hai, vino mai aproape. Stăm aici, bine? spuse Peter, ajutând-o să se așeze pe iarbă, chiar în fața stâncii abrupte.

— Cred… cred că încă mă descurc, murmură Celeste, aranjându-și poziția cu grijă.

— Ești sigură?

— Da…

— Presupun că știi… știi ce făceam eu pe vremuri, nu-i așa? zise Peter, cu o voce în care se simțea resemnarea. Un fel de acceptare amară.

— Da… răspunse Celeste, cu un tremur fin