Când toate membrele îmi sunt amorțite și nici măcar nu-mi pot ridica brațele să arunc pumni, stau în fața sacului nou și mă holbez la gaura pe care am produs-o. Măruntaiele de umplutură și nisip se revarsă pe podea în fața mea. Nici măcar nu știu când s-a rupt. Doar mă holbez și plâng, las epuizarea emoțională să mă cuprindă, iar o parte bolnavă, perversă din mine speră că ei simt. Simt până în mă