Dis-de-dimineață, două zile mai târziu, înainte chiar ca soarele să răsară, mă întorc în pat și îl sărut ușor pe Kent pe umăr.

„Kent,” șoptesc, suficient de tare încât să știu că-l va trezi. „Kent, trezește-te.”

Clipăște puțin, încruntându-se, apoi își strânge ochii și mai tare. „Nu,” bombăne, întorcându-se cu spatele la mine.

„Kent!” spun, râzând și punând o mână pe umărul lui ca să-l scutur ușo