„Ce?!" țip eu, șocată, un sunet care îl face pe Kent să râdă.

„Kent!" șuier eu într-o șoaptă, amintindu-mi că aparent e un secret și că ar trebui să fiu liniștită, „pune-mă jos! Am nevoie de pantalonii mei!”

„Nu, nu ai," răspunde el, râzând puțin batjocoritor în timp ce urcă. „Pantalonii ăia scurți oribili – de unde i-ai luat oricum?”

„Sunt comozi!" protestez eu.

Kent mă șochează apoi dându-mi o