O jumătate de oră mai târziu, urc în viteză treptele din fața casei în care am copilărit și deschid larg ușa de plasă. Răsucesc clanța și împing ușa de lemn din spate, așteptând să se deschidă cu scârțâitul ei familiar, dar mă lovesc de ea când nu se deschide. Lacrimi încep să-mi curgă din nou pe obraji când îmi dau seama brusc că e încuiată. Bineînțeles că e – întotdeauna încuiem ușa în cartierul